Top 10 - Tradiţii şi obiceiuri bizare

   În urmă cu ceva ani, mai precis în luna septembrie 2008, pe site-ul "descoperă.ro" a fost postat un material semnat de Nicu Pârlog, care făcea o trecere în revistă a celor mai teribile 10 tradiţii şi obiceiuri bizare ce au fost practicate în trecut şi poate, cine ştie?, or mai fi de actualitate pe undeva, în te miri ce ungher tribal al Terrei.

   Acum, când umanitatea a ajuns la un nivel superior de civilizaţie, toate aceste practici ni se par barbare, sadice, absurde, ba chiar demente, însă, odinioară, erau definitorii anumitor culturi şi ar intra sub incidenţa circumstanţelor istoric atenuante. Nu ştiu în ce măsură modernismul zilelor noastre îşi poate justifica "cultural" grozăviile cotidiene?
   Voi reda integral şi fără intervenţii majore materialul original, dar mi-am rezervat dreptul de a schimba ilustraţia postată pe site-ul mai sus amintit, optând pentru altele mai puţin şocante, precum şi ordinea redactării. În plus, am actualizat textul cu diacritice. 

1. Automumificarea

   Automumificarea, probabil cel mai straniu obicei descoperit în panoplia tradiţiilor neobişnuite ale umanităţii, a fost întâlnită doar în Japonia şi are la bază un amestec de credinţe, budiste, shintoiste şi tibetane. Preoţii budişti care alegeau să fie nişte sfinţi în viaţă, al căror corp nu intră în putrefacţie nici după zeci de ani de la moartea lor, aveau un drum greu de străbătut şi o motivaţie imposibil de înţeles pentru oamenii din prezent.
    Sokushinbutsu era denumirea acestor preoţi ale căror mumii au fost descoperite în munţii din nordul Japoniei, mai precis în prefectura Yamagata. Până în prezent au fost descoperite între 16-24 mumii japoneze.
    Candidatul la statutul de sfânt în viaţă sau mumie vie, trebuia să-şi petreacă ultimii ani din viaţă urmând o dietă strictă, alături de unele ritualuri nedezvăluite nici până în prezent de către preoţi. Dieta sa strictă se compunea doar din nuci şi seminţe. În paralel, călugărul efectua zilnic o serie de exerciţii fizice epuizante, care aveau ca scop arderea tuturor rezervelor de grăsime din corp. Pasul următor era mult mai dur. Timp de trei ani, călugărul se hrănea doar cu un amestec de scoarţă de copac şi cu rădăcinile unor plante specifice zonei. Renunţa şi la băutul apei, astâmpărându-şi setea doar cu un ceai cu grad înalt de toxicitate, realizat din esenţa arborelui Urushi, esenţa din care, în mod normal, se fabricau lacuri şi vopsele. Această fiertură provoacă voma împreună cu o pierdere rapidă a fluidelor corpului. Dar cel mai puternic efect al ceaiului Urushi era reprezentat de capacitatea de a ucide toate bacteriile din întregul tub digestiv, alături de otrăvirea ţesuturilor corpului, astfel încât viermii să nu le consume după moartea călugărului. În final, călugărul se încuia într-un cavou de piatră puţin mai mare decât propriul corp, cavou prevăzut cu o mică deschizătură care să-i permită viitoarei mumii vii să respire. Aşezat în poziţia lotusului, călugărul suna un clopot în fiecare zi pentru ca preoţii de afară să ştie că este în viaţă. Când sunetul clopotului înceta, mormântul era sigilat.

2. Legarea picioarelor

   Chinezii au susţinut timp de milenii că acestă practică face ca femeile să fie irezistibil de frumoase. Chiar circula o zicală conform căreia chiar şi o fată urâtă are şanse să se mărite dacă i se leagă tălpile picioarelor din copilărie. Legarea tălpilor fetiţelor chineze, pentru a stopa astfel procesul natural de creştere, este un obicei mai vechi de 1000 de ani. Chinezii începeau să înfăşoare picioarele fetiţelor încă de când aceşti copii aveau vârsta de 4 ani. Datorită legăturilor strânse, oasele labei piciorului şi degetele erau fracturate repetat până când se deformau. Scopul final era obţinerea unor picioare mutilate care nu depăşeau 10-15 cm, chiar şi în cazul unei femei în vârstă de 30 de ani. Pentru început, picioarele erau îmbăiate zilnic într-o soluţie fierbinte, compusă din diferite ceaiuri de plante, amestecate cu sânge de porc sau câine. Acest amestec lichid dizolvă carnea necrozată sau putredă, vindecând în acelaşi timp rănile. Apoi unghiile picioarelor erau smulse cu cleştele pentru a se preveni creşterea acestora. Fiecare deget era rupt şi bandajat în feşe umede care, pe măsură ce se uscau, strângeau şi micşorau piciorul, împingând oasele fracturate spre călcâi. Chinezii considerau o astfel de femeie cu tălpile diforme ca fiind extrem de atrăgătoare din punct de vedere sexual...
    Acest obicei a fost interzis de regimul comunist. În prezent, mai trăiesc în China aproximativ 120 de bătrâne care au avut picioarele legate din copilărie. Evident, se deplasează doar în scaunul cu rotile.

3. Castrarea

   Această practică groaznică a apărut în vechime şi s-a menţinut de-a lungul timpului în mai multe culturi ale lumii. Prima castrare în masă, reţinută de sursele istorice, se referă la edictul dat de regina asiriană Semiramida, conform căruia orice bărbat care se opune ideii de a fi condus de o regină, să fie castrat în public de călăii regali. Cea mai mare hecatombă sexuală aparţine totuşi faraonului egiptean Menephta. Pentru a marca succesul său în luptele cu libienii, Menephta a hotărât mutilarea sexuală în masă a mai mult de 13 000 de prizonieri capturaţi în urma campaniilor sale militare. Oribilul eveniment a avut loc acum 2 300 de ani, conform hieroglifelor de pe piramida din Karnak. Astfel, în acea cumplită zi, din ordinul faraonului au fost retezate organele sexuale a 6 generali libieni, 6359 soldaţi libieni, 222 soldaţi sirculi, 542 soldaţi etrusci şi 6111 greci. Organele tăiate au fost aduse pe o platformă imensă în faţa faraonului, cel care a ordonat aruncarea lor în deşertul libian... În China Antică, castrarea a funcţionat ca o pedeapsă pentru viol până în preajma dinastiei Sui, când castrarea a devenit cerere necesară pentru a ajunge funcţionar al curţii imperiale.

   Sumbra cutumă a luat amploare, astfel încât, la sfârşitul dinastiei Ming, existau circa 70 000 de eunuci în Palatul Interzis din Pekin. Obiceiul a scăzut în intensitate, astfel încât, în anul 1912, când a fost instaurată Republica Chineză, mai trăiau doar 420 eunuci. În civilizaţia musulmană, orice bărbat care lucra în preajma seraiurilor trebuia castrat fără excepţie. Practica castrării testiculare a fost una frecventă în rândul corurilor de băieţi, care cântau imnuri religioase în cadrul Bisericii Catolice. Ultima referire la această situaţie datează din anul 1890, atunci când un edict din Vatican aminteşte că tinerii băieţi erau încă castraţi şi la acea dată, pentru a-şi păstra vocile de copii.

4. Sati – Arderea Văduvelor

   Cel mai cunoscut rit funerar al hinduşilor a fost Sati. În timpul acestei dramatice procesiuni mortuare avea loc o adevărată execuţie, execuţia văduvei bărbatului decedat care, conform ritualului, trebuia să se arunce şi ea în rugul care mistuia cadavrul soţului, pentru a-l însoţi în lumea de dincolo. Acest act de sinucidere a soţiei era încurajat nu doar de tradiţia milenară a fenomenului Sati, ci şi de rudele sale. Se presupunea că actul de Sati trebuia să fie unul voluntar pentru tânăra văduvă. Exista, de altfel, numeroase relatări istorice care afirmă că majoritatea actelor de Sati erau îndeplinite de văduve din pură convingere. În rarele cazuri când soţia nu vroia să se sinucidă de dragul soţului, îngrozită fiind de imaginea terifiantă a rugului funerar, rudele acesteia o legau pur şi simplu, după care o aruncau în flăcări. Explicaţiile asupra apariţiei şi menţinerii unui astfel de obicei macabru sunt de cele mai multe ori confuze şi fac apel la specificitatea şi complexitatea străvechii civilizaţii hinduse. Una dintre explicaţii se referă la statutul mizerabil care îl avea o văduvă din India, după moartea soţului său, singurul care o proteja şi putea să-i asigure hrană, haine şi adăpost. După moartea acestuia, averea soţului era confiscată şi împărţită între rudele de sânge. De cele mai multe ori, văduva era aruncată în stradă, fără niciun mijloc de subzistenţă, mai ales dacă nu avea copii. În cazurile în care decedatul era un rajah bogat, care avea mai multe soţii, acestea o forţau pe cea mai tânără dintre ele să accepte Sati. În prezent, legislaţia indiană interzice cu desăvârşire acest obicei.

5. Duelul

   Practicate pe scară largă în Europa, între secolele 15-20, duelurile au fost, în primul rând, un apanaj al membrilor nobilimii. În mod obişnuit, duelurile nu erau altceva decât o luptă consensuală între două persoane de sex bărbătesc, înarmate cu săbii sau pistoale, care urmau un cod strict de reguli. Motivele care declanşau un duel aveau la bază, de cele mai multe ori, chestiuni de reglare a onoarei. În mod tradiţional, ambii participanţi la duel erau însoţiţi de câte un reprezentant de încredere şi un asistent. De asemenea, la locul duelului era prezent un preot şi un reprezentat al autorităţilor. Scopul duelului nu era neapărat acela de a ucide adversarul, cât de a-l umili şi a obţine astfel satisfacţie. Până la începutul secolului 18, în dueluri erau folosite numai spadele, pentru ca de la acea dată, dueliştii să recurgă la pistoale. Gestul prin care se provocă un duel era, cel mai adesea, acela de a scoate mănuşa şi a plezni duşmanul cu ea peste faţă. Duelurile au fost interzise prin lege în orice ţară a lumii.

6. Seppuku

   Cunoscut sub denumirea improprie şi vulgară de Hara Kiri (taie burta), Seppuku a fost parte integrantă a codului Bushido, după ale cărui precepte trăiau şi se comportau samuraii din Japonia medievală. Aceşti războinici recurgeau în mod tradiţional la Seppuku în momentele în care riscau să cadă în mâinile duşmanilor, aveau de îndeplinit o datorie de onoare sau trebuiau să spele povara unei jigniri sau ruşini.

   Samuraii erau, de asemenea, datori să execute Seppuku la comanda unui mare senior, daimyo. Războinicii căzuţi în dizgraţie aveau dreptul de a alege între seppuku şi execuţia călăului. Samuraii erau singurii cărora le era permis acest mod de sinucidere. Nevestele samurailor trebuiau să obţină permisiunea scrisă de a efectua acest ultim act. În ziua sinuciderii, samuraiul făcea o baie, se parfuma şi se îmbrăca cu cele mai frumoase haine. Urma să-şi scrie testamentul alături de o serie de versuri de bun rămas. Cu ajutorul sabiei scurte, denumite wakizashi, samuraiul îşi tăia abdomenul într-o mişcare de la stânga la dreapta. De obicei, prietenul său cel mai bun îl asista, retezându-i capul în momentul în care pe faţa samuraiului apăreau primele grimase, semn evident al unor dureri atroce.

7. Sacrificiile umane

 

   Actul de ucidere a unei fiinţe umane, asociat cu oferirea victimei drept ofrandă către zei, a fost o practică străveche, atestată la majoritatea populaţilor umane de pe întreaga planetă. Dintre vechile culturi care au practicat sacrificiile umane, aztecii se detaşează net, urmaţi fiind de mayaşi. Pe plan mondial victimele erau ucise ritual într-o manieră despre care se credea că i-ar încânta pe zei. Victimele erau de obicei prizonieri de război, copii nou născuţi, criminali, prostituate sau virgine. Toţi aceştia aveau parte de moduri de execuţie variate precum decapitarea, arderea pe rug, extracţia inimii, aruncarea în groapa cu fiare sălbatice sau îngroparea de viu. Odată cu trecerea timpului, sacrificiile umane au devenit din ce în ce mai rare. Majoritatea religiilor le condamnă cu vehemenţă, în timp ce legislaţia internaţională le interzice cu desăvârşire. Cu toate acestea, în zilele noastre există zone izolate de pe Terra unde mai există astfel de practici.

8. Concubinajul

   La multe popoare, conceptul de concubinaj avea un înţeles diferit de accepţiunea modernă a acestui termen. Astfel, la multe triburi africane prin concubinaj se înţelege situaţia în care o fată sau o femeie accepta o relaţie matrimonială fără căsătorie cu un bărbat bogat sau cu un statut social ridicat. În mod obişnuit, bărbatul respectiv avea o soţie oficială pe lângă una sau mai multe concubine, în funcţie de câte putea întreţine financiar şi material. Concubinele aveau mai puţine drepturi decât soţia oficială şi nu primeau nimic la moartea bărbatului. Totuşi, copii lor aveau un statut similar celor pe care bărbatul i-a avut cu soţia oficială.
    Conform datelor istorice, concubinajul era ales în mod voluntar de către fată sau de familia acesteia, drept un mijloc rezonabil de a asigura siguranţa materială a fetei. Concubinajul involuntar sau forţat ducea deseori la cazuri de sclavie sexuală sau prostituţie.

9. Instituţia gheişelor

   Situate undeva la graniţa dintre prostituţie şi dame de companie, statutul gheişelor a rămas neclar chiar şi în zilele noastre. Dacă la nivelul anului 1930 existau 80 000 de gheişe, astăzi, pe întregul teritoriul japonez nu trăiesc mai mult de 10 000. Majoritatea gheişelor activau în capitala Tokio, unde, în prezent, mai există doar 100 de asemenea femei, certificate oficial de autorităţile nipone.

   Alegerea de a deveni gheişă este un act voluntar, care este reglementat prin lege. În trecut, doar femeile a căror mamă fusese o gheişă puteau continua această tradiţie. În ciuda acestor noi aspecte, antrenamentul şi pregătirea gheişelor a rămas la fel de riguros în cadrul şcolilor care se străduiesc să menţină acest obicei. Tinerele fete trebuie să dea dovadă de o mare ambiţie, dublată de un talent pe măsură, pentru a excela în artele dansului, cântecului şi muzicii japoneze. Accentul se pune totuşi pe rafinarea artei conversaţiei şi stăpânirea tehnicilor din Shunga, artele sexuale japoneze. În ciuda acestui aspect şi a sutelor de controverse create în jurul subiectului, gheişele din liniile tradiţionale nu oferă servicii sexuale clienţilor.

10. Morţii oferiţi vulturilor

   Înmormântarea Cerului, după cum mai este cunoscut acest ritual al morţilor, este încă o practică des întâlnită în preajma satelor din Tibet. Când un tibetan moare, acesta nu este îngropat. Riturile de trecere de pe aceste meleaguri sunt şi ele îmbibate de preceptele budismului tibetan Vajrayana, la fel ca fiecare aspect al vieţii cotidiene de aici. Conform acestei credinţe, corpul uman trebuie să se întoarcă în elementele primordiale din care a fost plămădit imediat ce sufletul îl părăseşte. Dacă trupul omului poate să hrănească o altă făptură după moartea acestuia, cu atât mai bine. Iar cum în ierarhia vietăţilor din Tibet vulturii pleşuvi sunt deasupra viermilor, cadavrele nu mai sunt îngropate ci oferite vulturilor, pe stânci folosite de sute de ani în acest scop. Odată ce un membru al oricărei familii şi-a dat obştescul sfârşit, rudele sale purced în aceeaşi zi să-i ofere cadavrul vulturilor. Vulturii pleşuvi şi zăganii aşteaptă planând în cercuri largi ca oamenii să-şi încheie slujba religioasă şi să părăsească locul. În momentul în care nu a mai rămas decât scheletul, ritualul continuă. Rudele se ajută de baroase şi topoare pentru a măcina oasele defunctului. Bucăţile infime de oase sunt apoi amestecate cu făină de orz şi oferite ciorilor şi corbilor, astfel încât orice făptură a Divinităţii să profite de ultimele rămăşiţe umane. Partidul comunist chinez a interzis această tradiţie în anul 1960, fapt ce a dus aproape la pierderea sa. Totuşi, în urma a numeroase revolte ale tibetanilor, regimul comunist de la Beijing a revenit asupra legalizării în anul 1980.